Schimbare

Cine-ar fi crezut ca fericirea doare?
Cine-ar fi crezut ca gandul moare
Odata rostit ,
Odata citit
De ochi ce nu vad dincolo de zarea firii?
Daca ne-am naste fara vise
Privind pustiu in largi abise
Am mai cersi pacate dulci de zahar brun?
Ninge cu bulgari de soare prin noi,
Asteptand cautari ce ne vor defini
Nu visam in speranta de a ne implini
Ci din iluzia de-a nu mai fi goi...
Priveste seninul cald al diminetii
O toamna de patimi rodeste in amurg
Acum cand din lacrimi renaste o lume
Cand clipele ard si dorintele curg .
Te rog sa nu vezi idealuri aprinse cand cerul ne-apasa cu triste lumini
Priveste mai bine pamantul ce-asteapta
Fiinte fragile cu paturi de crini.
As vrea sa simti cu mine totul
In linistea cafelei cu aroma de dor
Sa te privesc fara cuvinte, iar tu sa-mi schitezi
Sublima tristete din anotimpul frunzelor.

Nota : poezia e de anul trecut , de prin septembrie, dar simteam ca se potrveste cu dispozitia mea de azi. :)

Ironic...

Te-am visat. Pentru o secunda mintea mea a decis sa ignore indiferenta cu care privesti in urma spre mine si faptul ca nu vei mai fi niciodata acel cineva care sa imi dea suvita la o parte si sa ma stranga in brate atunci cand soarele isi arunca razele printre stelele diminetii. Da, stiu, se poate spune ca nu a fost sa fie, sau ca viata s-a-ntrecut din nou pe sine in farse de doi bani dar tot nu inteleg de ce si de unde porneste tot acest fir al neimplinirilor dintre noi. El ma vrea pe mine, ea il vrea pe el, eu te vreau pe tine iar tu...tu esti doar egoist. Dar toti sutem, intr-un fel sau altul. De fiecare data cand ne doare avem senzatia ca nu e destul loc pe lume pentru durerea noastra. Nu stiu ce ma doare azi...ma doare tot, ma doare felul in care viata sterge momentele in care iubesti si locurile in care se nasc zambete ca si cand nu ar fi fost niciodata. Dintre toti demonii mei, tu imi lipsesti cel mai mult.